Din teritoriu

1. Impresii din biotop

De ce „Din teritoriu”? Aşadar:

Personajul care semnează cu numele meu a vieţuit cu adevărat într-un spaţiu propriu, ales de bună voie, în care oaspeţii vin arar, numai invitaţi anume. A încercat să rămână lucid şi curios, iconoclast de veac XX, supus doar sieşi. Nu a vrut să fie locuitor al lumii, ci parte a lumii. Oriunde s-a aflat, şi-a luat spaţiul cu el, nu s-a aflat acasă decât înconjurat de acest spaţiu. Adevărat, unele Locuri i-au oferit senzaţia de „acasă” – o poiană de munte, un ţărm de mare, Oraşul Iaşi, o pădure cu tei… Celelalte erau doar poteci/ popasuri/ răspântii pasagere, un teritoriu anume cu suficiente caracteristici carcerale, mai degrabă abil ascunse, ca să te facă să le eviţi.
Impresiile de aici aparţin acestui teritoriu, străin fiinţei mele/noastre profunde, stricător de sănătate şi linişte sufletească, lipsit de Dumnezeu şi, deci, de sens. El poate purta orice nume. Pe aici i se spune, de la o vreme, România, pentru că trebuie să i se spună cumva. Acest teritoriu are, cum altfel, un biotop, poate chiar un habitat, în care reuşeşte să se creeze chiar şi o biocenoză! Indiferent de dezechilibrele pe care le creează constant cele trei puteri parazite (CTPP) în lupta lor de a impune un fel de Stat convenabil fiecăreia, indivizii componenţi ai biotopului rezistă, nimeni nu ştie cum! Se adaptează, au chiar şi memorie [spre disperarea CTPP!], o memorie colectivă, veche, sănătoasă, tăcută, şi alta individuală, vie, activă, incisivă chiar. Cele trei puteri parazite (CTPP) urăsc memoria. Iar personajul care semnează cu numele meu îşi ia în sarcină să descrie acest conflict dintre CTPP şi biotopul la care are, din fericire, acces. Să apere memoria. Memoria Răului. În rest, numai de Bine.
*
Am aşteptat cât am putut ca să închei acest text. Fiece zi aduce noi manifestări ale schizofreniei care ne înconjoară. Nu mai e de găsit nici un sprijin. Autosuficiente, CTPP se bat în arena publică incitate de un arbitru-jucător frizând paranoia. Sau poate că aşa văd eu din acvariul în care, vrând-nevrând, am găsit găzduire. Aflu de la un ministru miorlăit că bugetul culturii în acest teritoriu este de 0,2 % din PIB. Şi observ că puţin îi pasă. Primesc de la nişte prieteni Raportul despre Patrimoniu din 21 septembrie 2009… are 256 de pagini. Nu-l voi citi. Sunt destul de trist şi aşa. H. R. Patapievici îl înjură pe Mircea Badea pentru că l-a înjurat pe Băsescu. Badea îl taxează zilnic pe HRP cu vorbe-n dodii injurioase. Poliţele se plătesc indiferent cui sunt datorate. Totuşi, mărgăritarele nu prea au ce căuta în mâncarea porcilor… Şi aşa mai departe… iar troaca nu-i încă plină. Aţi auzit că se vaietă ICR de lipsă de fonduri…? Io nu! Şi nici revista 22...
Luptă scurtă pentru scaun la Secţia Poezie a ASB. Apoi se acceptă status quo-ul. DMC continuă să-şi pună în practică proiectele. LIS rămâne aproape de decizie. Spre binele literaturii dâmboviţene. Ave! La US furtunile sunt doar în pahare [cu apă…], iar războaiele de salon. Spre măreţia literaturii române şi a Patriei cinstire!
Oraşul meu e plin de câini vagabonzi. Ei se înmulţesc mai repede ca locuitorii şi sunt protejaţi de femei ambetate şi de conducătorii aleşi. Ei sperie copiii, persoanele cu handicap, bătrânii, femeile, bărbaţii, pisicile, păsările, şobolanii, florile şi adesea muşcă la întâmplare pe unii sau pe alţii. Lasă în parcuri marca excremenţială şi paraziţii care să ne îmbogăţească viaţa. Oraşul meu e şi loc de trecere pentru vagabonzi, globtrotteri, pacienţi eliberaţi prea devreme de la spitalul de psihiatrie, tineri pensionaţi de boală sau de plictiseală. Nimeni nu opreşte pe nimeni. Din când în când, poliţia mai împuşcă mortal câte un presupus suspect, iar mascaţii cu ochi pustii şi reci, sub care nu se ascunde nici un gând, iau la bătaie câţiva profesori sau şomeri ajunşi la disperare din pricina sărăciei – dar acestea nu sunt încă în oraşul meu! În oraşul meu ceva se întâmplă de nu se întâmplă nimic! În oraşul meu se pare că se doarme bine noaptea, nu s-a spart nici un bancomat, s-a închis şi multi-seculara rafinărie ca să nu mai polueze, din ce în ce mai mulţi pensionari din highlife-ul capitalist se mută aici că e mai ieftin, şi mai linişte, şi mai curat. Dar io sunt cârcotaş, io văd că, dincolo de poleială, e o materie informă, golită de substanţă şi de speranţă, oraşul meu nu mă apără de imaginea lumii în decădere de dincolo de pereţii acvariului.
Mâine voi scrie un poem despre această mâhnire, despre această nostalgie, ou sont les neiges d’antant?, mâine este întotdeauna departe, prea departe, până când încă-l vedem, dar nu e…